Este relaționistul un vânzător de gogoși? Trebuie el să mintă, să minimalizeze, să ascundă, să plaseze vina în alte părți când are de-a face cu o problemă/criză, să încurajeze și să cosmetizeze imaginea unei companii care nu își respectă principiile sau nu le are?
Nu.
Relaționistul este centrat pe prevenirea și rezolvarea problemelor (indiferent că ele devin publice sau nu). În momentul în care apare criza (să presupunem că respectiva companie greșește ceva, undeva) și întreaga situație devine publică, relaționistul trebuie să știe sau să afle adevăratele motive pentru a sfătui managerul către o soluționare reală, către un efort de a înfrunta problema și nu de a o acoperi. În acest caz relaționistul nu are de ce să ascundă sau să mintă, el va spunde adevărul și va informa privind felul în care compania se (pre)ocupă de soluții. Dacă publicul știe adevărul despre criză și cauzele ei mai ales, atunci efortul (real) al companiei de a remedia situația va fi înțeles și susținut de către public. O companie trebuie să își respecte publicul și să admită când greșește.
Dacă un rău (făcut de companie) nu este o greșeală ci este pur și simplu rea intenție și ține de calitatea oamenilor și a felului în care (nu) țin cont de ce este etic și moral, atunci ce iese la suprafață este cu adevărat trist, dar și în acest caz trebuie spus cum stau lucrurile. Rezolvarea probabil va consta în concediere și în construirea cu mai mare atenție a unui colectiv de lucru de încredere. Dacă acest caz major este întâlnit chiar la manager este și mai trist, iar rezolvarea ar fi care? Ce va face oare relaționistul în acest caz?
