Adevărul și numai adevărul

Este relaționistul un vânzător de gogoși? Trebuie el să mintă, să minimalizeze, să ascundă, să plaseze vina în alte părți când are de-a face cu o problemă/criză, să încurajeze și să cosmetizeze imaginea unei companii care nu își respectă principiile sau nu le are?

Nu.

Relaționistul este centrat pe prevenirea și rezolvarea problemelor (indiferent că ele devin publice sau nu). În momentul în care apare criza (să presupunem că respectiva companie greșește ceva, undeva) și întreaga situație devine publică, relaționistul trebuie să știe sau să afle adevăratele motive pentru a sfătui managerul către o soluționare reală, către un efort de a înfrunta problema și nu de a o acoperi. În acest caz relaționistul nu are de ce să ascundă  sau să mintă, el va spunde adevărul și va informa privind felul în care compania se (pre)ocupă de soluții. Dacă publicul știe adevărul despre criză și cauzele ei mai ales, atunci efortul (real) al companiei de a remedia situația va fi înțeles și susținut de către public. O companie trebuie să își respecte publicul și să admită când greșește. 

Dacă un rău (făcut de companie) nu este o greșeală ci este pur și simplu rea intenție și ține de calitatea oamenilor și a felului în care (nu) țin cont de ce este etic și moral, atunci ce iese la suprafață este cu adevărat trist, dar și în acest caz trebuie spus cum stau lucrurile. Rezolvarea probabil va consta în concediere și în construirea cu mai mare atenție a unui colectiv de lucru de încredere. Dacă acest caz major este întâlnit chiar la manager este și mai trist, iar rezolvarea ar fi care? Ce va face oare relaționistul în acest caz?

Începutul relației

Ajung pe postul de PR la o firmă, oarecare, ipotetic.  Ce (mă) fac?

Dacă nu de dinainte de interviul de angajare atunci cel târziu înainte de prima zi de lucru trebuie să cunosc compania. Trebuie să știu: istoric, misiune, viziune, valori, structură, domeniul de activitate, public, imaginea de până acum și metodele de promovare folosite. Trebuie să cunosc tot ce e făcut public despre companie și să privesc  acest tot cu un ochi critic astfel încât să nu trec cu vederea anumite scăpări sau probleme.  În acest fel întâmpin compania ca pe un vechi prieten căruia știu ce trebuie să-i fac ca să se simtă mai bine. De exemplu, un site neactualizat și greu de parcurs nu face bine companiei, remediul, un site simplu și plăcut, cu informațiile la zi. E bine să știu de dinainte cât mai multe din aceste informații despre companie, desigur, pe parcurs ele se vor tot completa. Deci mă duc la muncă în cunoștință de cauză și nu ca la Surprize Surprize. E de bun simț. 

În continuare trebuie să încep să cunosc angajații. Odată cu ei ajung să simt atmosfera locului, să le aflu sau să le intuiesc mulțumirile și nemulțumirile ca mai apoi să găsesc soluții. Trebuie să observ. Mereu. Mult. Pentru că eu voi comunica permanent cu ei (angajații), trebuie să îi cunosc bine, să găsesc canalele potrivite de a le transmite mesaje, de a face în așa fel încât e-mailul pe care îl primesc de la departamentul de relații publice să fie întâmpinat cu interes. 

În viziunea mea, aceștia ar fi primii pași în noul job. Deși nu pare că fac ceva concret, acesta e startul pentru o cursă lungă. E ca atunci când sunt la examen și înainte să citesc subiectele și să mă apuc de lucru mă uit pe geam, mă uit în jur, îmi reglez respirația, mă relaxez, mă obișnuiesc cu locul în care mă aflu, cu supraveghetorii, cu ceilalți din încăpere. La fel, specialistul în relații publice trebuie să între în armonie cu organizația pentru a o putea armoniza mai apoi. El găsește soluții - rezolvă subiectele de examen (ce zice șeful), poate propune metode noi de rezolvare (e chiar indicat), în plus își formulează singur subiecte suplimentare și propune teme pentru următorul examen.  Asta face un specialist în relații publice, unul bun. Zic.

Mai amețim mult de la piruete?

Suntem niște comunicatori. Toți. Știm să scriem, să citim, să povestim. Ne îmbrăcăm într-un anume fel în funcție de ocazie, deci ne adaptăm, inventăm noi cuvinte și prescurtări pe Messenger, deci inovăm. De ce nu am putea avea cu toții un job în comunicare?

• pentru că știm să scriem, dar incorect și fără diacritice, cu încăpățânare;
• pentru că știm să citim, dar nu citim;
• pentru că povestim  și socializăm dar ne dezvoltăm prea puțin abilitățile de vorbit în public și de înșiruire/argumentare logică a ideilor/părerilor;
• pentru că ne adaptăm, însă uităm să rămânem critici, să nu ne conformăm orbește și să ieșim din tipare când e cazul;
• pentru că inovăm, poate, dar nu avem conștiința creativității proprii;
• pentru că trebuie să înțelegem că lucrurile trebuie făcute cel puțin bine; 
• pentru că de acum întrebarea Știi să scrii? presupune mult mai multe lucruri decât cunoașterea alfabetului;
• pentru că nu mai e drăgălaș să trimitem o felicitare în care să uităm cratime, virgule, i-uri, e-uri și să ne scriem numele greșit.  Când eram mici era ok să spunem Știu să scriu chiar dacă o dădeam în bară la prima dictare, dar în pragul unui job în comunicare, nu mai e; 
• pentru că nu mai avem 6 ani ca să ne dăm balerine doar pentru că ne place să dansăm și să amețim de la piruete sau pictori după ce am primit prima trusă de acuarele. Pe măsură ce creștem ne dăm seama  că o să fim cu adevărat balerine doar dacă exersăm enorm, dacă cunoaștem metodele și tehnicile specifice  și  treptat întrebarea Știi să... capătă alte valențe.  Amețeala și julitul de la piruete țin de repetiții, de școală, la fel ca greșelile de scriere/exprimare în domeniul comunicării. În momentul spectacolului totul trebuie să fie impecabil, în momentul în care publicăm un articol, trimitem un comunicat de presă, vrem să transmitem un mesaj și vrem să fim credibili, trebuie să știm să facem acordul între subiect și predicat.

Dacă totuși nu te regăsești  în ce am scris mai sus și scrii corect, citești, vorbești coerent, înțelegi, asculți, inovezi - e oare ceva aparte asta? Ești suficient de special ca să fii numit specialist în comunicare?  Cred că aceste lucruri sunt pur și simplu de bază.  Foarte probabil ca o balerină să știe să scrie corect, să citească și să vorbească coerent, însă spectacol va face prin arta sa. La fel, specialistul în comunicare se presupune că excelează în domeniul său, deși poate avea cunoștințe de bază în domenii diverse. A trece de nivelul de bază (nu peste el) și a aprofunda cu interes, chef și dedicație ceva, orice, înseamnă a deveni specialist în și a ști cu adevărat să. 

Îți lași mintea deschisă, inovezi puțin și faci spectacol...